Am ales de data aceasta să scriu despre un subiect sensibil pentru unii: icoanele. Citisem pe un blog un articol pe această temă şi am încercat să pătrund mai adânc în acestă temă, nu să plutesc doar la suprafaţa ei. Am vrut să cercetez dacă ceea ce se spune e aşa cum se spune. Iar una dintre afirmaţii era aceasta: “crestinii ortodocsi venerează icoanele , nu se închină la icoane”. Iar exemplul următor venea în ajutorul afirmaţiei precedente: “Respectul faţă de steag reprezintă aceeaşi atitudine ca şi faţă de icoane, un fel de venerare.” Am înţeles perfect. Dar problema rămâne. Căci nu ştiu câţi dintre laici, oamenii de rând, foarte mulţi dintre ei în vârstă, vâslesc prin torentele internetului, căutând după explicaţii de acest fel. Am vorbit cu o mulţime, tineri şi bătrâni, dar nimeni nu ştie ce face atunci când intră într-un lăcaş de închinare: e proskenesin sau latreian? Şi “care e diferenţa între închinare şi venerare”? Nu e vorba doar de mântuirea celor cu studii superioare, ci fiecare oiţă are nevoie de păstor.
Apoi, da, poate înclin capul înaintea drapelului, însemnând că respect ţara, nu drapelul. Dar nu aş îngenunchia niciodată înaintea steagului. Nu aş îngenunchia nici în faţa celui mai mare şi mai sfânt predicator, nici în persoană nici reprezentat într-o imagine. N-aş îngenunchia nici în faţa pozei celei mai dragi persoane din lume, dacă aceasta ar fi luată din lumea aceasta, sau n-aş îmbrăţişa o statuie care i s-ar face. Pentru că, în primul rând e nefiresc. Ea, fiinţa iubită, nu se mai află acolo în acea statuie rece, de lut. Mă pot gândi la ea cu dor şi drag, pot plânge privind-o, dar nu pot iubi chipul rece, sec al statuii. Pentru că mi-e dor de sufletul cald al persoanei, de atingerea ei, de vorbele ei. Iar în al doilea rând, să îngenunchiez şi să sărut imaginea înseamnă deja închinare, un lucru pe care l-aş face doar înaintea lui Dumnezeu.
Pot privi o anumită icoană(imagine) cu respect pentru persoana care o reprezintă. Ea poate fi un mic ajutor pentru cei anlfabeţi, însă nu mă pot închina înaintea ei, nu pot îngenunchia, pentru că e un lucru, o imagine, materie moartă, persoana pe care o reprezintă e vie şi e în altă parte, şi însăşi persoana aceea dacă s-ar întrupa subit în acea imagine, mi-ar interzice să stau în genunchi înaintea ei. Iar dacă imaginea îl reprezintă pe Hristos, El e viu şi vreau să cred în El şi fără a-L putea vedea, căci în fond imaginea reprezentându-L pe El nu e imaginea reală (nici măcar giulgiul din Torino nu reprezintă un argument) şi să aştept cu credinţă ziua când Îl voi vedea faţă în faţă pe Cel Viu.
Chiar dacă ar exista icoane care fac minuni, acestea tot nu înseamnă că ele sunt ceva viu, ci rămân doar materie (la fel ca hainele sf. Pavel). Închinarea iese total din ecuaţie.
Minuni ale icoanelor – argumente biblice aduse în discuţie: Chivotul, şarpele de aramă, hainele lui Pavel, umbra lui Petru, oasele lui Elisei.
Avem în Biblie exemple de imagini sau obiecte prin care s-au făcut minuni. Însă e destul de pueril să tragem o concluzie care ne place, atât de rapid, aruncând o privire superficială asupra Bibliei. În principal, unele dintre aceste minuni putem vedea clar din Scriptură că ele au reprezentat lecţii de credinţă pe care Dumnezeu le-a predat poporului Israel. În toate aceste cazuri, aşa cum recunoştea şi autorul articolului citit, Dumnezeu a fost cel ce a săvârşit minunea, nu obiectul în sine. Nu şarpele de aramă a adus salvarea, ci Dumnezeu. A fost o lecţie de credinţă, căci doar cei ce priveau spre şarpe erau salvaţi. Probabil au fost şi mulţi alţii care au spus: “Eu nu cred tâmpeniile astea. Dacă mă uit la un şarpe pe o prăjină, scap de venin? Absurd.” Cei ce n-au crezut în promisiunea Domnului, au murit. O lecţie autentică de credinţă. În plus, reprezenta imaginea a ceea ce urma să vină. Adică, a Celui ce urma să fie înălţat pe lemnul crucii, iar cei ce cred în El, în promisiunea Lui, vor fi salvaţi.
Lecţii de credinţă au fost predate şi prin minunile înfăptuite de Dumnezeu atunci când oamenii se atingeau de hainele sfinţilor sau de umbra lor. Un om curvar şi beţiv, sau un om bolnav, oare s-ar fi vindecat dacă se atingeau şi ei cu nepăsare de hainele lui Pavel? Cu siguranţă nu. Căci se vindecau doar cei ce credeau din toată inima că apostolii fac minuni, că ele erau făcute prin Dumnezeu al căror oameni erau apostolii şi cei vindecaţi plecau slăvindu-L pe Dumnezeu! NU pe apostol! Oamenii din zilele noastre de cele mai multe ori aduc slava sfântului căruia i se închină, fiind conduşi astfel spre păcat.
În ceea ce priveşte oasele lui Elisei, erau şi ele obiecte moarte, cel ce a fost aruncat peste ele era şi el mort, iar cei ce l-au aruncat, au făcut-o la întâmplare, nu cu un scop bine definit. Dumnezeu a ales să facă minunea prin oasele sfântului său, în acea situaţie. El e cel ce ştie exact motivul pentru care a făcut-o. Biblia nu ne spune aceasta. Însă ne spune cine a fost Elisei: un om sfânt, iubit de Dumnezeu, un proroc, un om al minunilor. - Oare moaştele venerate astăzi sunt ale unor astfel de oameni precum Elisei?! Mă întreb, dacă cineva ar fi desenat în acele vremuri chipul lui Elisei, sau al lui Pavel pe un lemn şi oamenii l-ar fi atins apoi, ar fi făcut minuni? Eu cred că nu. –
Cazul lui Elisei a fost unul fortuit am putea spune. Oamenii n-au adus intenţionat mortul la acel mormânt cu scopul de a-l învia. Ci în graba lor de a fugii dinaintea cetei de moabiţi, au aruncat la repezeală mortul peste oasele lui Elisei. Dumnezeu a avut un scop precis în înfăptuirea acelei minuni. Însă ştim că „evenimentul” a fost singular. Un plan, un scop, pentru o situaţie specifică. Apoi nu s-a mai întâmplat, căci locul ar fi devenit cu siguranţă loc de pelerinaj.
La fel a fost şi în cazul apostolilor: minuni cu scop, pentru anumite situaţii. Căci altfel apostolii, hainele sau obiectele lor ar fi fost folosite cu repetabilitate încă de atunci în săvârşirea minunilor. Însă aşa ceva nu s-a întâmplat. Iar icoanele încep să fie folosite abia la câteva sute de ani mai târziu.
A fost Chivotul o icoană?
Dumnezeu însuşi a făcut designul cortului întâlnirii, a chivotului şi El a ales meşterii, oameni umpluţi de Duh Sfânt, prin care a lucrat la aceste lucruri. N-a fost nimic creat din imaginaţia oamenilor, ci de însuşi Dumnezeu. A fost aşezat cortul şi chivotul, ca loc de întâlnire (premergător al Bisericii) cu Dumnezeu. A fost chivotul o icoană? Dacă da, am putea spune şi despre toiagul lui Moise că a fost o icoană. S-au făcut minuni prin chivot, la fel cum s-au făcut şi prin toiag.
Ce reprezenta toiagul lui Moise? Un semn al puterii, prezenţei, împuternicirii lui Dumnezeu. Un semn unicat! Erau cu siguranţă multe toiege acolo. Reprezentau toate acest semn? Reprezentau câteva, ale unor oameni mai sfinţi, acest semn? Doar unul. Un singur semn prin care se spunea: ei sunt poporul Meu, Eu îi cârmuiesc prin puterea Mea prezentă în mijlocul lor. Chivotul reprezenta acelaşi lucru: un semn al prezenţei, al puterii, un semn al unui legământ. – Care dintre miile de icoane de astăzi poate fi pusă pe acelaşi loc cu chivotul?! – Să numeşti chivotul Domnului icoană cred că e cel puţin absurd. Şi mai mult, acest lucru denotă multă superficialitate, indicând faptul că unii încearcă să transforme în dovezi lucruri care nu sunt dovezi.
Chivotul reprezenta locul dinaintea căruia era chemat Numele Domnului (1Cron13:6). Israelul s-a împrăştiat fiecare în teritoriul lui, după seminţiile lui, după cucerirea ţării promise. Ţara era mare. De ce oare nu şi-au făcut fiecare seminţie câte un chivot sau o copie a lui pentru a se închina fiecare în teritoriul lui să nu mai străbată distanţe atât de mari? Cred că tocmai asta au făcut! Şi-au făcut propriul loc înaintea căruia să cheme Numele Domnului, icoane înaintea cărora să stea şi să se închine Domnului. Dar Domnul a zis atunci: „Ai văzut ce a făcut necredincioasa Israel? S-a dus pe orice munte înalt şi sub orice copac verde şi a curvit acolo[…].Şi astfel, prin necurăţia ei strigătoare, Israel a spurcat ţara, a preacurvit cu piatra şi lemnul.” (Ier.3:6,9). Exista un singur loc unde evreii trebuiau să se închine. Înaintea chivotului fiindcă acolo era prezenţa Domnului, locul de unde le vorbea. Astăzi singurul loc unde se aude vocea Domnului e în interiorul nostru, în duh şi de aceea „închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl.” (Ioan 4:23).
Au reprezentat heruvimii o icoană?
De ce s-au închinat unii înaintea chivotului? S-au închinat înaintea heruvimilor? Imaginează-ţi că Dumnezeu s-ar arăta de nenumărate ori într-un colţ al camerei tale, deasupra biroului tău şi ţi-ar vorbi. Atunci când ai avea nevoie de El, când ai simţi nevoia să vorbeşti cu El, nu ai veni în acel loc şi ai îngenunchia, chiar dacă El nu e încă acolo, aşteptându-L să vină să te îndrume, să te înveţe, să îţi dea alinare? Ar însemna că te închini în faţa biroului? Biroul tău ar deveni icoană? Ştiu că exemplul e forţat şi absurd, dar crează o imagine, o idee pentru a înţelege mai bine faptul că oameni ca David sau Iosua nu au considerat niciodată chivotul sau heruvimii icoană. Căci nu i s-au închinat. Prezenţa lui Dumnezeu era una fizică acolo(deşi nu în trup, căci Dumnezeu e duh), deasupra chivotului, “între cei doi heruvimi”. Domnul n-a vorbit din acei heruvimi! Cu atât mai puţin din orice altă imagine făcută în cort sau templu.
Nu există nici un motiv să considerăm nici una dintre aceste imagini a fi icoane înaintea cărora să îngenunchiem.
Cred că problema icoanelor e una clară, nesusţinută nicăieri în Biblie, dar susţinută de orgolii, de imaginaţie, de încăpăţânare sau tradiţie. O spun cu tristeţe, căci ştiu că aduce pedeapsă şi pierzare şi n-o doresc nimănui. Ştiu că e dificil să renunţi la lucruri pe care le-ai făcut toată viaţa şi le-ai considerat bune. Dar noi suntem chemaţi să facem voia Tatălui nostru din ceruri, nu voia unor oameni.
Spun eu lucrurile acestea de la mine, din „înţelepciunea” mea, din orgoliu, încăpăţânare sau stupiditatea de a apăra o religie?! Ce ai de câştigat dacă îţi furi singur căciula?
Deasupra oricăror păreri, idei sau dogme omeneşti primează Cuvântul lui Dumnezeu. Să-L lăsăm să vorbească.
Într-una din slujbele de la catedrala din Bucureşti se spunea: “Icoana este întruchiparea Mântuitorului, ea ne mântuie, ne mângâie, ei trebuie să ne închinăm”.
Ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu? Cine ne mântuieşte pe noi? Cine este mângâietorul nostru? Cui să ne închinăm? Avem nevoie de icoane?
“Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos “(1Timotei 2:5)
“în Numele lui Isus Hristos din Nazaret, pe care voi L-aţi răstignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi. În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.” “(F.A.4:10b,12)
„Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi.” (Ioan 14:16-17)
“Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine.”(Ioan15:26)
“„Tomo”, i-a zis Isus, „pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut.””(Ioan 20:29)
“Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii, până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.” (Exodul 20:4-6)
„Căci este scris: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.”(Matei 4:10)
“Cu cine voiţi să asemănaţi pe Dumnezeu? Şi cu ce asemănare Îl veţi asemăna? Meşterul toarnă idolul, şi argintarul îl îmbracă cu aur şi-i toarnă lănţişoare de argint. Iar cine este sărac alege ca dar un lemn care nu putrezeşte; îşi caută un meşter iscusit, ca să facă un idol care să nu se clatine. „Cu cine Mă veţi asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el? – zice Cel Sfânt.”(Isaia 40:18-20,25)
“La ce ar putea folosi un chip cioplit, pe care-l ciopleşte lucrătorul? La ce ar putea folosi un chip turnat care învaţă pe oameni minciuni, pentru ca lucrătorul care l-a făcut să-şi pună încrederea în el, pe când el făureşte numai nişte idoli muţi? Vai de cel ce zice lemnului: „Scoală-te”, şi unei pietre mute: „Trezeşte-te!” Poate ea să dea învăţătură? Iată că este împodobită cu aur şi argint, dar în ea nu este un duh care s-o însufleţească.” (Habacuc 2:18-19)
“Copacii aceştia slujesc omului pentru ars, el îi ia şi se încălzeşte cu ei. Îi pune pe foc, ca să coacă pâine, şi tot din ei face şi un dumnezeu căruia i se închină, îşi face din ei un idol şi îngenunchează înaintea lui! O parte din lemnul acesta o arde în foc, cu o parte fierbe carne, pregăteşte o friptură şi se satură; se şi încălzeşte şi zice: „Ha! Ha! m-am încălzit, simt focul!” Cu ce mai rămâne însă face un dumnezeu, idolul lui. Îngenunchează înaintea lui, i se închină, îl cheamă şi strigă: „Mântuieşte-mă, căci tu eşti dumnezeul meu!” Ei nu pricep şi nu înţeleg, căci li s-au lipit ochii, ca să nu vadă, şi inima, ca să nu înţeleagă.” (Isaia 44:15-18)
“S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin.” (Romani 1:22-25)
“Cu cine Mă veţi pune alături ca să Mă asemănaţi? Cu cine Mă veţi asemăna şi Mă veţi potrivi? Ei varsă aurul din pungă şi cântăresc argintul în cumpănă; tocmesc un argintar să facă un dumnezeu din ele şi se închină şi îngenunchează înaintea lui. Îl poartă, îl iau pe umăr, îl pun la locul lui; acolo rămâne, şi nu se mişcă din locul lui. Apoi strigă la el, dar nu răspunde, nici nu-i scapă din nevoie. Ţineţi minte aceste lucruri şi fiţi oameni! Veniţi-vă în fire, păcătoşilor.” (Isaia 46:5-8)
“Fiindcă n-aţi văzut niciun chip în ziua când v-a vorbit Domnul din mijlocul focului, la Horeb, vegheaţi cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca nu cumva să vă stricaţi şi să vă faceţi un chip cioplit sau o înfăţişare a vreunui idol sau chipul vreunui om sau chipul vreunei femei, sau chipul vreunui dobitoc de pe pământ sau chipul vreunei păsări care zboară în ceruri, sau chipul vreunui dobitoc care se târăşte pe pământ sau chipul vreunui peşte care trăieşte în apele dedesubtul pământului. Veghează asupra sufletului tău, ca nu cumva, ridicându-ţi ochii spre cer, şi văzând soarele, luna şi stelele, toată oştirea cerurilor, să fii târât să te închini înaintea lor şi să le slujeşti: căci acestea sunt lucruri pe care Domnul Dumnezeul tău le-a făcut şi le-a împărţit ca să slujească tuturor popoarelor, sub cerul întreg.” (Deut. 4:15-19)
“Astfel, dar, fiindcă suntem de neam din Dumnezeu, nu trebuie să credem că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite cu meşteşugirea şi iscusinţa omului.”(F.A.17:29)
“Neamurile acestea se temeau de Domnul, şi slujeau şi chipurilor lor cioplite; şi copiii lor şi copiii copiilor lor fac până în ziua de azi ce au făcut părinţii lor.”(2Împăraţi 17:41)
Domnul Dumnezeu să vă dea curajul să primiţi Cuvântul Lui.
