Icoanele - închinare sau venerare

Am ales de data aceasta să scriu despre un subiect sensibil pentru unii: icoanele. Citisem pe un blog un articol pe această temă şi am încercat să pătrund mai adânc în acestă temă, nu să plutesc doar la suprafaţa ei. Am vrut să cercetez dacă ceea ce se spune e aşa cum se spune. Iar una dintre afirmaţii era aceasta: “crestinii ortodocsi venerează icoanele , nu se închină la icoane”. Iar exemplul următor venea în ajutorul afirmaţiei precedente: “Respectul faţă de steag reprezintă aceeaşi atitudine ca şi faţă de icoane, un fel de venerare.” Am înţeles perfect. Dar problema rămâne. Căci nu ştiu câţi dintre laici, oamenii de rând, foarte mulţi dintre ei în vârstă, vâslesc prin torentele internetului, căutând după explicaţii de acest fel.  Am vorbit cu o mulţime, tineri şi bătrâni, dar nimeni nu ştie ce face atunci când intră într-un lăcaş de închinare: e proskenesin sau latreian? Şi “care e diferenţa între închinare şi venerare”? Nu e vorba doar de mântuirea celor cu studii superioare, ci fiecare oiţă are nevoie de păstor.

                Apoi, da, poate înclin capul înaintea drapelului, însemnând că respect ţara, nu drapelul. Dar nu aş îngenunchia niciodată înaintea steagului. Nu aş îngenunchia nici în faţa celui mai mare şi mai sfânt predicator, nici în persoană nici reprezentat într-o imagine. N-aş îngenunchia nici în faţa pozei celei mai dragi persoane din lume, dacă aceasta ar fi luată din lumea aceasta, sau n-aş îmbrăţişa o statuie care i s-ar face. Pentru că, în primul rând e nefiresc. Ea, fiinţa iubită, nu se mai află acolo în acea statuie rece, de lut. Mă pot gândi la ea cu dor şi drag, pot plânge privind-o, dar nu pot iubi chipul rece, sec al statuii. Pentru că mi-e dor de sufletul cald al persoanei, de atingerea ei, de vorbele ei. Iar în al doilea rând, să îngenunchiez şi să sărut imaginea înseamnă deja închinare, un lucru pe care l-aş face doar înaintea lui Dumnezeu.

            Pot privi o anumită icoană(imagine) cu respect pentru persoana care o reprezintă. Ea poate fi un mic ajutor pentru cei anlfabeţi, însă nu mă pot închina înaintea ei, nu pot îngenunchia, pentru că e un lucru, o imagine, materie moartă, persoana pe care o reprezintă e vie şi e în altă parte, şi însăşi persoana aceea dacă s-ar întrupa subit în acea imagine, mi-ar interzice să stau în genunchi înaintea ei. Iar dacă imaginea îl reprezintă pe Hristos, El e viu şi vreau să cred în El şi fără a-L putea vedea, căci în fond imaginea reprezentându-L pe El nu e imaginea reală (nici măcar giulgiul din Torino nu reprezintă un argument) şi să aştept cu credinţă ziua când Îl voi vedea faţă în faţă pe Cel Viu.

Chiar dacă ar exista icoane care fac minuni, acestea tot nu înseamnă că ele sunt ceva viu, ci rămân doar materie (la fel ca hainele sf. Pavel). Închinarea iese total din ecuaţie.

 Minuni ale icoanelor – argumente biblice aduse în discuţie: Chivotul, şarpele de aramă, hainele lui Pavel, umbra lui Petru, oasele lui Elisei.

Avem în Biblie exemple de imagini sau obiecte prin care s-au făcut minuni. Însă e destul de pueril să tragem o concluzie care ne place, atât de rapid, aruncând o privire superficială asupra Bibliei. În principal, unele dintre aceste minuni putem vedea clar din Scriptură că ele au reprezentat lecţii de credinţă pe care Dumnezeu le-a predat poporului Israel. În toate aceste cazuri, aşa cum recunoştea  şi autorul articolului citit, Dumnezeu a fost cel ce a săvârşit minunea, nu obiectul în sine. Nu şarpele de aramă a adus salvarea, ci Dumnezeu. A fost o lecţie de credinţă, căci doar cei ce priveau spre şarpe erau salvaţi. Probabil au fost şi mulţi alţii care au spus: “Eu nu cred tâmpeniile astea. Dacă mă uit la un şarpe pe o prăjină, scap de  venin? Absurd.” Cei ce n-au crezut în promisiunea Domnului, au murit. O lecţie autentică de credinţă. În plus, reprezenta imaginea a ceea ce urma să vină. Adică, a Celui ce urma să fie înălţat pe lemnul crucii, iar cei ce cred în El, în promisiunea Lui, vor fi salvaţi.

Lecţii de credinţă au fost predate şi prin minunile înfăptuite de Dumnezeu atunci când oamenii se atingeau de hainele sfinţilor sau de umbra lor. Un om curvar şi beţiv, sau un om bolnav, oare s-ar fi vindecat dacă se atingeau şi ei cu nepăsare de hainele lui Pavel? Cu siguranţă nu. Căci se vindecau doar cei ce credeau din toată inima că apostolii fac minuni, că ele erau făcute prin Dumnezeu al căror oameni erau apostolii şi cei vindecaţi plecau slăvindu-L pe Dumnezeu! NU pe apostol! Oamenii din zilele noastre de cele mai multe ori aduc slava sfântului căruia i se închină, fiind conduşi astfel spre păcat.  

În ceea ce priveşte oasele lui Elisei, erau şi ele obiecte moarte, cel ce a fost aruncat peste ele era şi el mort, iar cei ce l-au aruncat, au făcut-o la întâmplare, nu cu un scop bine definit. Dumnezeu a ales să facă minunea prin oasele sfântului său, în acea situaţie. El e cel ce ştie exact motivul pentru care a făcut-o. Biblia nu ne spune aceasta. Însă ne spune cine a fost Elisei: un om sfânt, iubit de Dumnezeu, un proroc, un om al minunilor. - Oare moaştele venerate astăzi sunt ale unor astfel de oameni precum Elisei?! Mă întreb, dacă cineva ar fi desenat în acele vremuri chipul lui Elisei, sau al lui Pavel pe un lemn şi oamenii l-ar fi atins apoi, ar fi făcut minuni? Eu cred că nu. –

Cazul lui Elisei a fost unul fortuit am putea spune. Oamenii n-au adus intenţionat mortul la acel mormânt cu scopul de a-l învia. Ci în graba lor de a fugii dinaintea cetei de moabiţi, au aruncat la repezeală mortul peste oasele lui Elisei. Dumnezeu a avut un scop precis în înfăptuirea acelei minuni. Însă ştim că „evenimentul” a fost singular. Un plan, un scop, pentru o situaţie specifică. Apoi nu s-a mai întâmplat, căci locul ar fi devenit cu siguranţă loc de pelerinaj.

La fel a fost şi în cazul apostolilor: minuni cu scop, pentru anumite situaţii. Căci altfel apostolii, hainele sau obiectele lor ar fi fost folosite cu repetabilitate încă de atunci în săvârşirea minunilor. Însă aşa ceva nu s-a întâmplat. Iar icoanele încep să fie folosite abia la câteva sute de ani mai târziu.

A fost Chivotul o icoană?

Dumnezeu însuşi a făcut designul cortului întâlnirii, a chivotului şi El a ales meşterii, oameni umpluţi de Duh Sfânt, prin care a lucrat la aceste lucruri. N-a fost nimic creat din imaginaţia oamenilor, ci de însuşi Dumnezeu. A fost aşezat cortul şi chivotul, ca loc de întâlnire (premergător al Bisericii) cu Dumnezeu. A fost chivotul o icoană? Dacă da, am putea spune şi despre toiagul lui Moise că a fost o icoană. S-au făcut minuni prin chivot, la fel cum s-au făcut şi prin toiag.

Ce reprezenta toiagul lui Moise? Un semn al puterii, prezenţei, împuternicirii lui Dumnezeu. Un semn unicat! Erau cu siguranţă multe toiege acolo. Reprezentau toate acest semn? Reprezentau câteva, ale unor oameni mai sfinţi, acest semn? Doar unul. Un singur semn prin care se spunea: ei sunt poporul Meu, Eu îi cârmuiesc prin puterea Mea prezentă în mijlocul lor. Chivotul reprezenta acelaşi lucru: un semn al prezenţei, al puterii, un semn al unui legământ. – Care dintre miile de icoane de astăzi poate fi pusă pe acelaşi loc cu chivotul?! – Să numeşti chivotul Domnului icoană cred că e cel puţin absurd. Şi mai mult, acest lucru denotă multă superficialitate, indicând faptul că unii încearcă să transforme în dovezi lucruri care nu sunt dovezi.

Chivotul reprezenta locul dinaintea căruia era chemat Numele Domnului (1Cron13:6). Israelul s-a împrăştiat fiecare în teritoriul lui, după seminţiile lui, după cucerirea ţării promise. Ţara era mare. De ce oare nu şi-au făcut fiecare seminţie câte un chivot sau o copie a lui pentru a se închina fiecare în teritoriul lui să nu mai străbată distanţe atât de mari? Cred că tocmai asta au făcut! Şi-au făcut propriul loc înaintea căruia să cheme Numele Domnului, icoane înaintea cărora să stea şi să se închine Domnului. Dar Domnul a zis atunci: „Ai văzut ce a făcut necredincioasa Israel? S-a dus pe orice munte înalt şi sub orice copac verde şi a curvit acolo[…].Şi astfel, prin necurăţia ei strigătoare, Israel a spurcat ţara, a preacurvit cu piatra şi lemnul.” (Ier.3:6,9). Exista un singur loc unde evreii trebuiau să se închine. Înaintea chivotului fiindcă acolo era prezenţa Domnului, locul de unde le vorbea. Astăzi singurul loc unde se aude vocea Domnului e în interiorul nostru, în duh şi de aceea „închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl.” (Ioan 4:23).

Au reprezentat heruvimii o icoană?

De ce s-au închinat unii înaintea chivotului? S-au închinat înaintea heruvimilor? Imaginează-ţi că Dumnezeu s-ar arăta de nenumărate ori într-un colţ al camerei tale, deasupra biroului tău şi ţi-ar vorbi. Atunci când ai avea nevoie de El, când ai simţi nevoia să vorbeşti cu El, nu ai veni în acel loc şi ai îngenunchia, chiar dacă El nu e încă acolo, aşteptându-L să vină să te îndrume, să te înveţe, să îţi dea alinare? Ar însemna că te închini în faţa biroului? Biroul tău ar deveni icoană? Ştiu că exemplul e forţat şi absurd, dar crează o imagine, o idee pentru a înţelege mai bine faptul că oameni ca David sau Iosua nu au considerat niciodată chivotul sau heruvimii icoană. Căci nu i s-au închinat. Prezenţa lui Dumnezeu era una fizică acolo(deşi nu în trup, căci Dumnezeu e duh), deasupra chivotului, “între cei doi heruvimi”. Domnul n-a vorbit din acei heruvimi! Cu atât mai puţin din orice altă imagine făcută în cort sau templu.

Nu există nici un motiv să considerăm nici una dintre aceste imagini a fi icoane înaintea cărora să îngenunchiem.

Cred că problema icoanelor e una clară, nesusţinută nicăieri în Biblie, dar susţinută de orgolii, de imaginaţie, de încăpăţânare sau tradiţie. O spun cu tristeţe, căci ştiu că aduce pedeapsă şi pierzare şi n-o doresc nimănui. Ştiu că e dificil să renunţi la lucruri pe care le-ai făcut toată viaţa şi le-ai considerat bune. Dar noi suntem chemaţi să facem voia Tatălui nostru din ceruri, nu voia unor oameni.

Spun eu lucrurile acestea de la mine, din „înţelepciunea” mea, din orgoliu, încăpăţânare sau stupiditatea de a apăra o religie?! Ce ai de câştigat dacă îţi furi singur căciula?

Deasupra oricăror păreri, idei sau dogme omeneşti primează Cuvântul lui Dumnezeu. Să-L lăsăm să vorbească.

Într-una din slujbele de la catedrala din Bucureşti se spunea: “Icoana este întruchiparea Mântuitorului, ea ne mântuie, ne mângâie, ei trebuie să ne închinăm”.

Ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu? Cine ne mântuieşte pe noi? Cine este mângâietorul nostru? Cui să ne închinăm? Avem nevoie de icoane?

“Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos “(1Timotei 2:5)

“în Numele lui Isus Hristos din Nazaret, pe care voi L-aţi răstignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi. În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.” “(F.A.4:10b,12)

„Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi.” (Ioan 14:16-17)

“Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine.”(Ioan15:26)

“„Tomo”, i-a zis Isus, „pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut.””(Ioan 20:29)

 “Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii, până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.” (Exodul 20:4-6)

„Căci este scris: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.”(Matei 4:10)

 “Cu cine voiţi să asemănaţi pe Dumnezeu? Şi cu ce asemănare Îl veţi asemăna? Meşterul toarnă idolul, şi argintarul îl îmbracă cu aur şi-i toarnă lănţişoare de argint. Iar cine este sărac alege ca dar un lemn care nu putrezeşte; îşi caută un meşter iscusit, ca să facă un idol care să nu se clatine. „Cu cine Mă veţi asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el? – zice Cel Sfânt.”(Isaia 40:18-20,25)

“La ce ar putea folosi un chip cioplit, pe care-l ciopleşte lucrătorul? La ce ar putea folosi un chip turnat care învaţă pe oameni minciuni, pentru ca lucrătorul care l-a făcut să-şi pună încrederea în el, pe când el făureşte numai nişte idoli muţi? Vai de cel ce zice lemnului: „Scoală-te”, şi unei pietre mute: „Trezeşte-te!” Poate ea să dea învăţătură? Iată că este împodobită cu aur şi argint, dar în ea nu este un duh care s-o însufleţească.” (Habacuc 2:18-19)

“Copacii aceştia slujesc omului pentru ars, el îi ia şi se încălzeşte cu ei. Îi pune pe foc, ca să coacă pâine, şi tot din ei face şi un dumnezeu căruia i se închină, îşi face din ei un idol şi îngenunchează înaintea lui! O parte din lemnul acesta o arde în foc, cu o parte fierbe carne, pregăteşte o friptură şi se satură; se şi încălzeşte şi zice: „Ha! Ha! m-am încălzit, simt focul!” Cu ce mai rămâne însă face un dumnezeu, idolul lui. Îngenunchează înaintea lui, i se închină, îl cheamă şi strigă: „Mântuieşte-mă, căci tu eşti dumnezeul meu!” Ei nu pricep şi nu înţeleg, căci li s-au lipit ochii, ca să nu vadă, şi inima, ca să nu înţeleagă.” (Isaia 44:15-18)

“S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin.” (Romani 1:22-25)

“Cu cine Mă veţi pune alături ca să Mă asemănaţi? Cu cine Mă veţi asemăna şi Mă veţi potrivi? Ei varsă aurul din pungă şi cântăresc argintul în cumpănă; tocmesc un argintar să facă un dumnezeu din ele şi se închină şi îngenunchează înaintea lui. Îl poartă, îl iau pe umăr, îl pun la locul lui; acolo rămâne, şi nu se mişcă din locul lui. Apoi strigă la el, dar nu răspunde, nici nu-i scapă din nevoie. Ţineţi minte aceste lucruri şi fiţi oameni! Veniţi-vă în fire, păcătoşilor.” (Isaia 46:5-8)

 “Fiindcă n-aţi văzut niciun chip în ziua când v-a vorbit Domnul din mijlocul focului, la Horeb, vegheaţi cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca nu cumva să vă stricaţi şi să vă faceţi un chip cioplit sau o înfăţişare a vreunui idol sau chipul vreunui om sau chipul vreunei femei, sau chipul vreunui dobitoc de pe pământ sau chipul vreunei păsări care zboară în ceruri, sau chipul vreunui dobitoc care se târăşte pe pământ sau chipul vreunui peşte care trăieşte în apele dedesubtul pământului. Veghează asupra sufletului tău, ca nu cumva, ridicându-ţi ochii spre cer, şi văzând soarele, luna şi stelele, toată oştirea cerurilor, să fii târât să te închini înaintea lor şi să le slujeşti: căci acestea sunt lucruri pe care Domnul Dumnezeul tău le-a făcut şi le-a împărţit ca să slujească tuturor popoarelor, sub cerul întreg.” (Deut. 4:15-19)

“Astfel, dar, fiindcă suntem de neam din Dumnezeu, nu trebuie să credem că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite cu meşteşugirea şi iscusinţa omului.”(F.A.17:29)

“Neamurile acestea se temeau de Domnul, şi slujeau şi chipurilor lor cioplite; şi copiii lor şi copiii copiilor lor fac până în ziua de azi ce au făcut părinţii lor.”(2Împăraţi 17:41)

Domnul Dumnezeu să vă dea curajul să primiţi Cuvântul Lui.

Înapoi în Egipt?

Întotdeauna am susţinut că Dumnezeu a privit spre omenire ca spre o fiinţă, ca spre propriul copil, facând paşi alături de acest copil, educându-l şi învăţându-l lucruri noi pe măsura creşterii sale.

Ştim ca şi adulţi, ca părinţi, că nu e bine să ne scobim în nas, sau să stam cu degetul în gură. Însă atunci când un prunc născut de curând îşi pune degeţelul în gură sau şi-l duce la năsuc, nu zbierăm la el zmulgându-i degetul din gură, ci încercăm cu blândeţe să-l corectăm, îngăduindu-i la început unele lucruri, aşteptând să crească pentru a-l învăţa, a-l corecta, iar mai târziu, a-i explica ceea ce nu e bine şi de ce nu e bine.

Consider că Dumnezeu a fost mai îngăduitor la început, cu degetul în nas al omenirii. Şi la ce mă refer când spun asta? Mă refer la: băutură, la căsătoria între rude, la jurământ, la ucidere, la podoabe şi lista mai poate continua. I-au plăcut lui Dumnezeu toate aceste lucruri?! Ştim de exemplu că Biblia ne spune: „Să nu juraţi nicidecum;(…) Felul vostru de vorbire să fie: "Da, da; nu, nu"; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rău.” Totuşi, la început, Avraam, Isaac, Iacov, sau David au folosit jurământul. Erau obiceiuri ale vremurilor vechi. În spiritul acelor vremuri, ei aveau un anumit comportament, un anumit port, sau obiceiuri. Însă “copilul” a crescut. Lumea a evoluat, a ajuns la un alt nivel. Hristos ne-a dat învăţături noi pe care acum le putem înţelege, le putem aplica în viaţa noastră.

Totuşi, cu părere de rău constat că parcă ne întoarcem înapoi. Muzica creştină devine din ce în ce mai tribală, urechile, nasul, gâtul, sau alte părţi ale trupului se umplu de verigi şi zale, ne vopsim ochii precum faraonii, dansurile de venerare a zeilor sunt din nou adoptate, devenim cultivatori de vii, ca Noe, jucându-ne cu băutura ca şi când n-am şti care sunt urmările ei, afişându-ne goliciunea de bună voie acum, şi parcă sufletele sunt ca trupurile, şi ele, din ce în ce mai goale.

De ce nu ne aruncăm cu faţa la pământ când ne întâlnim unul cu celălalt?, mă întreb şi eu retoric. Poate pe viitor creştinii vor face şi acest lucru ca să-şi arate dragostea unul faţă de altul. Ne vom putea căsători şi între rude, căci avem de partea nostră exemple ale Bibliei, îngăduinţa creştină şi îndemnul de a nu ne încuscri cu lumea. De altfel, unii „creştini” oficiază deja căsătoria între persoane de acelaşi sex.

Ştiu, unii încă îi hulesc pe aceşti aşa zişi creştini, în timp ce alţii nu mai ştiu ce să mai creadă. Până unde merge îngăduinţa creştină?? E trist că oamenii nu mai pot defini creştinismul. Nu-i mai văd limitele. Creştinismul se întinde de la –infinit la +infinit. Unii creştini se aseamănă cu musulmanii, alţii cu păgânii, alţii cu călugării budişti,… . Care sunt adevăraţii creştini?

Hristos ne-a dat învăţături noi, ne-a arătat o conduită nouă, un mod de viaţă nou. Cum a fost Isus? Cum a fost Pavel, Petru, Ioan,…? Oare călcăm pe urmele lui Hristos, sau am deviat urmând învăţăturile începătoare ale lumii? Mergem după Isus, sau urmăm poporul Israel? Stăm în faţa crucii, sau în faţa viţelului de aur?

Ştiu, fiecare suflet caută eliberarea, vrem să fim liberi, să ne bucurăm. Însă mă îngrijorează atâţia tineri „crestini” care îmi vorbesc despre această bucurie, despre libertate, dar care se bat, îşi poartă discotecile în maşini, nu întârzie să jignească, sau se plictisesc la o predică la care ar trebui să plângi.

Poate viteza cu care aleargă creştinii astăzi spre eliberare e prea mare şi mulţi nu mai pot opri la locul unde se capătă eliberarea. Căci locul unde se acpătă eliberarea e un loc al lacrimilor, al smereniei şi al suferinţei.

Lumea evoluează cu viteză ameţitoare şi bisericile sunt preocupate tot mai mult să ţină pasul cu lumea. Şi nu pot să nu întreb atunci: E bun lucrul acesta? Unde ne aflăm? Mai este mult până departe?

Cel mai mare dar

Se ajunge în cer prin fapte bune? Nu. Răspunsul acesta îi pune pe cei mai mulţi în încurcătură. Pentru că majoritatea oamenilor nu înţeleg cuvântul lui Dumnezeu. Pilda tânărului bogat din Matei 19:16-26 e cel mai relevant răspuns la o astfel de întrebare. Pentru că „nimic bun nu locuieşte în mine”, aşa cum zice apostolul Pavel, ne este imposibil prin puterile noastre să ajungem în rai. Balanţa se va înclina oricum în favoarea faptelor rele. „Cine poate atunci să fie mântuit?”, am întreba şi noi ca şi ucenicii lui Isus. Doar pentru Dumnezeu acest lucru e cu putinţă. Şi atunci când recunoaştem aceasta şi îi dăm Lui tot acest merit, atunci putem păşii spre mântuire. Meritul e al lui Dumnezeu, care a trimis pe Fiul Său să ne salveze. După ce Isus s-a înălţat la cer, Duhul Sfânt a fost lăsat ca să continue această lucrare. Noi nu putem face binele, însă atunci când ne pocăim şi Îl lăsăm la cârma vieţii noastre pe Isus, El ne va conduce, El ne va schimba vieţile şi El va face binele prin noi. E doar meritul Lui! Asta ar trebui să înţeleagă fiecare. Căci fără El ne-am zbate în zadar.  
        Pentru că suntem păcătoşi, destinul nostru e iadul. Însă Dumnezeu a făurit acest plan de salvare, trimiţând pe Isus să moară El în locul nostru, pentru ca crezând acest lucru şi luându-l personal, să putem fi mântuiţi. EU eram sortit pierzării, însă Isus a venit pe Pământ să moară în locul meu, pentru ca EU să pot fi iertat. Să cred e tot ce trebuie să fac şi să Îl chem zi de zi să îmi conducă viaţa pe drumul spre cer. El e CALEA, ADEVĂRUL ŞI VIAŢA. Primeşte-L azi şi El te va conduce.  
        Probabil că puşi în faţa unei astfel de teme, mulţi zic: eu cred. Şi asta e foarte bine. Însă dacă continui să faci ceea ce vrei tu, asta înseamnă: ori că probabil crezi, însă nu-ţi pasă; ori că de fapt nu crezi. Deci, totuşi e nevoie de fapte?! Da, şi... NU. Dacă ai crezut, nu trebuie să te străduieşti acum să îi arăţi lui Dumnezeu că tu crezi. Să-ţi dau un exemplu: în zilele de vară, când ieşi afară şi iţi întinzi pătura la soare pentru că îţi doreşti să ai o piele mai frumoasă, mai închisă la culoare, o faci pentru a-i demonstra Soarelui că tu crezi că el poate face asta? Sau o faci pentru că tu crezi că el te bronzează. Crezi şi pur şi simplu acţionezi în consecinţă. Dacă îţi doreşti să te bronzezi şi crezi că Soarele face asta, dar nu te pui niciodată la soare (fără să ai vre-un motiv întemeiat), demonstrezi doar contrariul. Că defapt  NU CREZI că Soarele îţi poate da ceea ce tu doreşti. La fel e şi cu credinţa în Isus şi în jertfa Lui de salvare pentru tine. Atunci când crezi, faptele tale de zi cu zi vor arăta asta, fără vre-o strădanie de a demonstra. Nu mai există o altă direcţie, o altă cale, decât recunoştinţa pentru ceea ce a făcut, pentru că te-a salvat de la moarte şi pe tine, şi o permanentă rugăciune de mulţumire şi de chemare a lui Dumnezeu în ajutorul tău, în viaţa ta, în fiecare zi. 
        Şi în urma unei astfel de credinţe, Dumnezeu îţi pune în faţă un „contract”. „Pentru că ai crezut”, zice Domnul, „vreau să închei cu tine un legământ. Un legământ pe care îl vom semna în faţa lumii. Prin care Eu, Domnul, mă oblig, în schimbul păcatelor tale, să îţi ofer viaţa veşnică şi să te fac moştenitor, împreună cu Fiul Meu, al Împărăţiei Cerurilor ”. Aceasta e semnificaţia botezului! E semnătura ta publică pe „contractul” oferit de Dumnezeu în urma credinţei tale. Căci „cine crede şi se botează va fi mântuit”. E unica condiţie! Şi după îndeplinirea ei nu trebuie să mai ai nici un dubiu.

„Tată, Doamne al cerului şi al pământului; Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, fiindcă aşa ai găsit cu cale Tu.” (Luca 10:21)

Avem o datorie

Creştinul TREBUIE să aducă roadă! Un creştin fără roadă nu e creştin. Nu poţi fi creştin şi să nu se vadă asta cu ochiul liber. Cum zicea Richard Wurmbrand: „O gripă care nu se transmite de la tine şi la altul, nu-ţi face griji, nu e o gripă adevărată, e doar o mică răceală”. O pocăinţă reală se transmite şi la altul. “Dacă nu se transmite, nu-ţi face griji, nu e o pocăinţă reală”.

Noi suntem altoiţi în Hristos. Isus a zis: „Eu sunt adevărata viţă.”(Ioan 15:1) Noi suntem mlădiţele ce cresc din El. Nu putem creşte în credinţă fără să avem o legătură permanentă cu El. Din El ne tragem seva. Şi astfel creştem ca şi credincioşi tot mai mult. Iar când mlădiţa a crescut suficient de mult, aduce rod

       Ne numim creştini. Suntem noi ancoraţi, legaţi de Hristos? Denumirea de creştini a fost folosită pentru prima dată în vechiul oraş grecesc Antiohia din Asia (astăzi Antakya în Turcia), termenul provenind de la cristianon, derivat din grecescul cristos, care înseamnă Hristos sau Unsul. Aşadar creştini ar însemna hristoşi sau urmaşi ai lui Hristos. Suntem aşa cum ne numim, adică nişte mici Hristoşi? E atât de simplu să ne analizăm pe noi înşine dacă ne privim în „oglinda credinţei” care ne-a fost lăsată, adică Biblia. Aduci tu roadă, poate privi Dumnezeu cu plăcere la tine, se poate vedea Dragostea, Bunătatea, Blândeţea, Bucuria, Pacea, Îndelunga răbdare, Facerea de bine, Credincioşia, Înfrânarea poftelor în tine? E viaţa ta o mărturie în faţa lumii pentru Dumnezeu, prin care cei din jur să fie schimbaţi? Dacă da, numele tău poate fi cu-adevărat Creştin. Pentru că eşti legat de Hristos, viţa, şi nimeni nu te va dezlipi, nu te va rupe de la El. Stăpânul viei are grijă de tine. El te curăţeşte pentru a aduce şi mai multă roadă. Şi răsplata ta va fi mare.

Dacă nu ai astfel de roade, trebuie să-ţi spun cu tristeţe că nu poţi sta lângă Dumnezeu. „Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi mladiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc, şi ard.”... Pentru mine e trist. Dar textul ăsta e atât de concludent. Nu putem spera la un rai plin de verdeaţă după ce vom muri, şi să ne amăgim că, cine ştie, poate vom ajunge acolo, dacă nu suntem legaţi permanent de Isus. Dacă ne trăim vieţile monoton sau agitat, departe de Biblie, departe de ce ne cere Dumnezeu, trăind după propriile plăceri, idei sau concepţii. Spre cer există o singură cale. Dacă nu eşti pe ea, cu siguranţă nu vei ajunge acolo. Nu iţi petrece timpul nepăsător, în ignoranţă. Biblia iţi descoperă Calea. Trebuie doar să ai dorinţa s-o afli. Fi creştin aşa cum mărturiseşti, nu te amăgi singur. Cândva vei regreta.

"Pianistul" - perspective personale

Astăzi m-am gândit să scriu despre filmul pe care tocmai l-am vizionat. "Pianistul" - un film din 2002, premiat cu 3 premii Oscar, nominalizat la Golden Globes, etc. Un film excepţional, emoţionant, cu un mesaj care marchează. Povestea lui este bazată pe autobiografia pianistului polonez W.Szpilman, care datorită originii sale evreieşti e nevoit să ducă o viaţă de fugar în timpul ocupaţiei naziste din cel de-al doilea război mondial.
Pe cei mai mulţi dintre cei ce au vizionat acest film i-a marcat probabil cruzimea animalică a soldaţilor germani şi drama trăită de actorul principal. E normal să te avânţi în miezul acţiunii, să empatizezi cu personajele, pentru că acesta este scopul vizionării unui film. O parte din mine trăia filmul la intensitate maximă, pe când cealaltă parte, mereu neobosită, scormonea adânc în interior, aducând la suprafaţă întrebări cărora să le caute mai apoi răspunsuri. Mi s-a spus de mai multe ori că trăiesc complicat. Poate. Dar aşa sunt eu, punând întrebări şi căutând răspunsuri în fiecare milisecundă a existenţei mele.
Mă întrebam de ce a existat şi încă mai există atâta ură pentru oamenii aceştia. De ce li s-a întâmplat lor asta şi dacă o meritau. Ştiam că Biblia răspunde la aceste întrebări. Ei sunt numiţi poporul lui Dumnezeu şi tocmai aceasta m-a revoltat, văzând scenele din film, cum stăteau adunaţi la un loc, fumând şi bând, renegându-L uneori pe Dumnezeu, În loc să se roage, să ceară iertarea şi salvarea de la Tatăl lor. Poate îşi merită din plin situaţia în care se află, mi-am răspuns. Ei trebuiau să fie mândria lui Dumnezeu, oamenii să privească la ei şi să Îl laude pe Dumnezeu! Însă ei făceau numele Domnului de ocară. De aceea se aflau acolo, şi în momentul când am văzut pistoalele procurate pe sub ascuns în mâinile lor, mi-am spus că n-au dreptul să ucidă, să se răzbune. Ei trebuiau să îndure pedeapsa, nu să se răzvrătească luându-şi soarta în propriile mâini, ci mai degrabă să-şi plece genunchii.
N-am judecat cu ură, ci doar contemplativ. Căci în secunda următoare m-am gândit că noi, cei ce ne vrem a fi creştini, suntem poporul lui Dumnezeu, înfiaţi dintre neamuri. Suntem cei cu care ar trebui Dumnezeu să se mândrească, cei prin care oamenii să-L vadă pe Dumnezeu şi să-L laude. Iar atunci când ne simţim nedreptăţiţi şi asupriţi, să nu luăm armele în mâini ci să ne plecăm genunchii înaintea Tatălui. El ne va face dreptate.
Uneori greutăţile prin care trecem sunt consecinţe ale faptului că l-am uitat pe Dumnezeu şi ne-am îndepărtat de protecţia Sa. Rezolvarea e întotdeauna Întoarcerea la El. Soluţia e întotdeauna Rugăciunea.
Mai apoi a trebuit să-mi pun o altă întrebare. La recensământul din 2002, 99% din populaţia României s-a declarat creştină, şi poate această întrebare ar trebui să şi-o pună fiecare dintre cei ce se numesc creştini: Sunt eu un motiv de laudă pentru Domnul meu?
Vremurile prin care trece România nu sunt deloc uşoare. Ne plângem de asuprire. Merităm aceasta? Încotro privim? De unde ne va veni ajutorul?...

Creştinismul redus la esenţe - aplicat

În 1941 C.S.Lewis prezenta la Radio Londra, într-o serie de 29 de emisiuni, meditaţiile sale cu privire la enormul teritoriu comun tuturor religiilor creştine. „-Când s-a spus totul despre diviziunile din creştinism, încă rămâne, prin mila lui Dumnezeu, un enorm teritoriu comun", spunea el. Aceste emisiuni au fost apoi publicate în cartea "Creştinismul redus la esenţe" (Mere Christianity), o capodoperă a literaturii creştine moderne. "O strălucită şi profundă prezentare a credinţelor fundamentale ale creştinismului, o carte care produce o delectare pentru intelect şi o tonică înaripare a credinţei." După primele capitole citite am îndrăznit să spun că e o carte genială. A fost o exaltare pentru mintea mea şi recomand oricui acestă carte indiferent de religie şi cu atât mai mult celor ce nu înţeleg prea bine creştinismul. Totuşi nu despre această carte vreau să scriu astăzi. Gândul care m-a adus din nou în faţa foilor de scris n-a avut nici o legătură cu lecturarea acestei cărţi, ci s-a născut pe scaunul unei biserici aparţinătoare cultului Creştin după Evanghelie, în dimineaţa zilei de Duminică 21 Noiembrie 2010. Am fost acolo, prezent la slujba sau programul de dimineaţă. N-am fost pentru prima dată acolo ci de mai multe ori şi tot de mai multe ori am fost prezent în biserici penticostale sau baptiste. Deşi gândul unităţii cu vise de unire a apărut de mult în mintea mea, abia atunci m-am afundat mai mult în înţelegerea unei stări de fapt, ce pare să zacă în praful ignoranţei, mândriei.
E praful care ne face să nu ne vedem unii pe alţii, să nu observăm că slujbele noastre în biserici sunt aceleaşi, că avem aceeaşi credinţă, că laudele înălţate Domnului în cântări sunt la fel, că ne numim fraţi, dar totuşi nu dorim să locuim împreună. Mă refer în principal la aceste 3 religii amintite.
E bine să mă pocăiesc. Dar oare unde să mă duc? Oare cât de bun trebuie să fiu pentru a fi pe plac Domnului? Atât de bun încât să iau Masa Domnului o dată pe lună, sau în fiecare săptămână?! Atât de bun încât să mă rog împreună cu toţi fraţii, sau să-mi aştept rândul pentru a mă ruga?! Atât de bun încât să cânt pe aceeaşi linie melodică "Doamne mare te slăvesc", sau "Domne Tu eşti minunat"?! Mă puteţi ajuta să inţeleg?
M-am gândit mereu la unirea acestor 3 culte creştine sub un singur nume, cu multă dragoste, sinceritate şi speranţă. Mi-ar fi egal să mă numesc baptist, penticostal, evanghelic sau, de ce nu, să purtăm toţi un nume nou. Întotdeauna m-a tulburat adânc nedumerirea celor din jur cu privire la aceste religii. Şi asta pentru că această nedumerire are şi consecinţe. În mintea multora această nedumerire provoacă un lanţ de întrebări care îi descumpăneşte. Atunci când te afli la cumpărături în faţa a trei perechi de pantofi aproape identici, te hotărăşti greu care să-i cumperi. Uneori mintea ta se agită atât de mult să găsească un răspuns la întrebările: Care e mai bun? care arată mai bine? care sunt avantajele şi dezavantajele? de ce anume să ţin cont mai mult?, încât parcă oboseşte în câteva secunde şi adeseori rezultatul e amânarea unei decizii. "Plec şi o să mă mai gândesc eu".
M-am gândit mult la o astfel de unitate însă în ultima vreme am început să mă simt ca un adolescent care mai crede în moş crăciun. Parcă îmi era teamă să spun ceva despre aceasta ca să nu fiu privit ca un infantil. Sunt lucruri "prea serioase" ca să le privesc cu atâta naivitate, ca să mai încapă o dorinţă sinceră, să mai existe loc de dragoste,...
A trecut o lună şi jumătate de cand s-a aprins în mintea mea îndemnul: Haideţi să reducem creştinismul la esenţe. Şi astăzi am aflat că există oameni care luptă pe acelaşi front cu mine. Există oameni care fac din această "naivitate" o forţă în slujba binelui. Am aflat că în Mediaş nu doar că există loc pentru dragoste, ci Dragostea este mai presus de orice şi prin ea depăşesc orice bariere.
Am citit această ştire bucurându-mă ca un copil naiv ce primeşte darurile sub bradul de Crăciun. Baptiştii, penticostalii şi creştinii după Evanghelie din Mediaş au arătat tuturor că această unitate nu e doar un vis, ci că poate fi înfăptuită. Chiar dacă a fost doar un pas, mai mic sau mai mare, cred că se vor mai face paşi în continuare pe această cărare plină de bucuria deplină a celor ce se numesc fraţi şi vor să locuiască împreună.
Aş vrea să am parte de această bucurie şi aici, în oraşul meu şi în fiecare loc din ţara aceasta. Şi de aceea o să închei cu mesajul acesta: Haideţi să reducem creştinismul la esenţe. Nu în modul în care C.S.Lewis a făcut-o, ci într-un mod practic, lăsând esenţa lui să ne unească. "Un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez"!

Capcana religiei

În fiecare dintre noi, undeva în adâncuri, există nevoia de Dumnezeu. Doar că nu întotdeauna această nevoie e identificată corect și de cele mai multe ori această nevoie e 'satisfacută' incorect. Dar ea e o necesitate de prim rang. La fel ca aerul, apa sau mâncarea, nesatisfacerea acestei necesitați duce la moarte. Și nu vorbesc doar de moarte spirituală, ci și de moarte fizică. Oamenii simt moartea în ei înșiși, simt cum se sting, cum lumina din ei pălește și atunci doresc febril să se hrănească. O hrană care să pătrundă în miezul ființei fiecăruia. De o asemenea hrană e nevoie. Mulți însă aleg să-și potolească această foame la fast-food-uri: pseudo-bucuria distracțiilor, petrecerilor, bețiilor... Sentimente ce într-o clipă se sting și te lasă din nou gol.
Există însă și aceia care au identificat corect această nevoie. Știu că doar Dumnezeu poate umple acel gol. Acum rămâne doar să iși "procure" hrana necesară. Apare însă o nouă problemă, o nouă greutate: din care loc să o "procure". Vor urmări prețul, să fie cât mai ieftină, sau calitatea, să fie cât mai bună? Sunt atât de multe oferte încât omul e descumpănit. Uneori cântăresc atât de mult opțiunile încât "ora închiderii" îi găsește tot nehotărâți. Dezamăgirea e atât de mare în unele cazuri încât mulți renunță.
Sunt însă mulți care sunt sinceri la început. Ei vor doar hrană. Hrana aceea pură care să le sature odată pentru totdeauna sufletul chinuit. Îl vor pe Dumnezeu. Și de multe ori, în foamea lor profundă, acceptă prima "ofertă" care li se face, deși nu întotdeauna e cea mai bună. Totuși, putem vorbi de "oferte" bune și "oferte" rele? Eu cred că da. Așa cum produsele se falsifică, la fel unii prezintă un hristos fals, sau un dumnezeu pe care nu-l poți găsi în Biblie.
Există UN SINGUR DUMNEZEU ADEVĂRAT ! Dar mulți ajung să fie înșelați pentru că, deși știu cum se numește Ceea ce caută ei, nu știu exact cum arată. Și atunci ținta lui inițială se schimbă. Acum ei nu mai caută Acea Hrană, ci caută "magazinul" care li se pare lor cel mai frumos. Și ca să las într-un final la o parte ghilimelele și paralelele vă spun că oamenii ajung să rătăcească pentru că, necunoscând prea multe despre Dumnezeu, fac alegerile privind spre religii. Și ce religie le place lor mai mult, în acea direcție vor merge, aceea va fi calea lor. E greșit un astfel de lucru? De cele mai multe ori, da! Pentru că în loc să-L cauți pe Dumnezeu, să te potrivești înfățișării Lui, ajungi să cauți oameni, să te potrivești înfățișării și obiceiurilor lor și aceasta poate fi o capcană letală. Și pentru că ai ales religia de fapt și nu pe Dumnezeu, ajungi să urmezi orbește religia chiar dacă ar fi ca ea să te ducă pe cărări greșite din pricina unor lideri care s-au depărtat de Dumnezeu.
De ce nu e neaparat ceva rău să alegi o religie?! Pentru că există și oameni sinceri, oameni cu un caracter puternic, oameni cu care Domnul are un plan, oameni care îl doresc din toată inima pe El și vor să aibă părtășie și cu alții. Se întâmplă uneori ca unii dintre aceștia să aleagă greșit , o religie, din dorința de a merge la biserică. Însă pentru că ținta unor astfel de oameni nu se va schimba niciodată, ei nu vor fi lăsați singuri de Domnul în mijlocul oricărei religii s-ar afla. Pentru că ei nu urmează în inima lor religia, ci pe Dumnezeu. Nu studiază doctrine și legi omenești, ci Cuvântul lui Dumnezeu. Și Dumnezeu îi va scoate nevătămați din mijlocul lupilor și-i va pune în turma Lui.
Dacă îți dorești Adevărata Hrană, chiar dacă se întâmplă uneori să nimerești într-un "magazin" greșit, vei ieși de acolo pentru că vei afla că ceea ce ei îți prezintă e ceva fals. Vei cunoaște Adevărul și Adevărul te va face liber. Puteți scăpa de capcana religiilor căutându-L pe Dumnezeu acolo unde El ni se descoperă: în Sfânta Scriptură, Cuvântul Viu, dătător de Viață. Nu urmați o religie! Urmați-L pe Dumnezeu! Religia pe care o ai, deși acum poate fi bună, cu timpul se poate schimba și fără să-ți dai seama, să te îndepărteze tot mai mult de Dumnezeu. Dumnezeu însă nu se schimbă niciodată. Dacă Îl cunoști pe El, Îl vei urma doar pe El.
Religia poate fi o capcană periculoasă care să te ducă la moarte. Mulți dintre creștini ajung uneori mai atașați de religie decât de Dumnezeu, căutând să se potrivească tot mai mult religiei. Dumnezeu nu vrea oameni religioși ! El vrea oameni credincioși Lui, închinători adevărați în Duh și-n Adevăr, oameni liberi !
Dacă simți această foame, această nevoie de Dumnezeu, începe să te hrănești singur din Scriptură. Cunoaște-L pe Domnul și lasă-te cunoscut de El. Lasă-L pe El să te învețe. Nu te lăsa păcălit de cei ce vor să te înșele spunându-ți că singur nu poți înțelege Scriptura. Vei înțelege! Și ști de ce? Pentru că nu ești singur !

Gingăşie, inocenţă, bucurie - HALLOWEN...

Mă gândeam la un titlu pentru acest articol. Şi fiindcă atunci când am început să scriu îi aveam în minte pe cei mici, mi s-a parut titlul cel mai potrivit. Nu vi se pare? De câţiva anişori, sărbătoarea de origine celtă cu rădăcinile ancorate încă puternic în păgânism s-a instalat frumos şi pe plaiurile noastre mioritice. Nu ştiu cine i-a făcut invitaţia sau cine i-a acordat cetăţenia, însă cred că acest lucru contează cel mai puţin. Ştiam că a început să se sărbătorescă şi în România, nu am fost niciodată de acord cu ea, însă nu m-a preocupat prea mult acest gând. La urma urmei ce-aş fi putut face eu? Parcă era totuşi un val destul de departe de mine.
Era. De câteva zile oriunde merg aud rostit cuvântul acesta: Hallowen. Televiziunea, internetul îl cântă în aceeaşi notă înaltă, deşi, cred eu că i s-ar potrivi mai bine una gravă. Şi totuşi, de ce? Care ar fi problema atât de gravă? Până la urmă tinerii se distrează, patronii de localuri sau castelele din România fac un profit bun şi toată lumea e încântată...
Am început să mă gândesc însă la cei mici. Şi cred că aici începe problema cea gravă. Grădiniţele trâmbiţează Carnavalul, ca un substituent de moment pentru adevăratul Hallowen cu măştile îngrozitoare, cu petele de sânge, cu morţii, vrăjitoarele şi tot arsenalul lui.
"- E o zi în plus de sărbătoare şi bucurie pentru cei mici", mi-au spus doamnele educatoare.
Şi par a avea dreptate, atât timp cât nu se integrează total în sărbătoarea horror. Ce va fi însă mai târziu? Noi "am primit" sărbătoarea aceasta cu scepticism şi reţinere. Ei vor creşte cu ea. Va fi sărbătoarea lor, sărbătorită dintotdeauna, şi devenind adolescenţi, nu vor mai vrea păcăleala, costumaşul de fluturaş, ci sânge, vrăjitoare, monştrii. Vor dori adevăratul Hallowen. Vor dori să-l sărbătorească aşa cum o fac tinerii din America, tot mai mulţi dintre aceşti tineri căutând în noaptea de Hallowen spirite, umblând prin cimitire, sau căutând să facă ceva cât mai bizar pentru a sărbători cum se cuvine Hallowen-ul.
Ce le vor răspunde părinţii acestor copii, mai târziu, când copiii vor dori să afle ce anume sărbătoresc, de ce se costumează aşa? Le vor spune ceea ce au învaţat şi ei din această sărbătoare a păgânilor, că se îmbracă aşa pentru a alunga spiritele rele? Cu siguranţă. Dar oare noi, ca şi creştini, nu ar trebui să ştim că spiritele rele sunt biruite prin post şi rugăciune?! Nu aceasta ar trebui să fie învăţătura pe care să le-o dăm copiilor noştri de mici?
Mă gândesc cu groază la generaţiile ce vor urma, generaţii pe care le încredinţăm monştrilor în loc să fie încredinţate lui Dumnezeu. Cine sau ce e Dumnezeu pentru aceşti copii? Probabil un erou, un robot sau un monstru care alungă spiritele rele? Vă las pe voi să meditaţi mai mult. Răul la scară mare e deja înfaptuit. Nu ştiu dacă această sărbătoare mai poate fi respinsă. Probabil că nu. Însă sper ca măcar unii dintre voi, părinţi, educatori, învăţători, profesori, cei ce creşteţi aceşti copii, să faceţi o diferenţă. Aveţi curajul să vă împotriviţi.
Dumnezeu să vă dea putere şi înţelepciune.