Înapoi în Egipt?

Întotdeauna am susţinut că Dumnezeu a privit spre omenire ca spre o fiinţă, ca spre propriul copil, facând paşi alături de acest copil, educându-l şi învăţându-l lucruri noi pe măsura creşterii sale.

Ştim ca şi adulţi, ca părinţi, că nu e bine să ne scobim în nas, sau să stam cu degetul în gură. Însă atunci când un prunc născut de curând îşi pune degeţelul în gură sau şi-l duce la năsuc, nu zbierăm la el zmulgându-i degetul din gură, ci încercăm cu blândeţe să-l corectăm, îngăduindu-i la început unele lucruri, aşteptând să crească pentru a-l învăţa, a-l corecta, iar mai târziu, a-i explica ceea ce nu e bine şi de ce nu e bine.

Consider că Dumnezeu a fost mai îngăduitor la început, cu degetul în nas al omenirii. Şi la ce mă refer când spun asta? Mă refer la: băutură, la căsătoria între rude, la jurământ, la ucidere, la podoabe şi lista mai poate continua. I-au plăcut lui Dumnezeu toate aceste lucruri?! Ştim de exemplu că Biblia ne spune: „Să nu juraţi nicidecum;(…) Felul vostru de vorbire să fie: "Da, da; nu, nu"; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rău.” Totuşi, la început, Avraam, Isaac, Iacov, sau David au folosit jurământul. Erau obiceiuri ale vremurilor vechi. În spiritul acelor vremuri, ei aveau un anumit comportament, un anumit port, sau obiceiuri. Însă “copilul” a crescut. Lumea a evoluat, a ajuns la un alt nivel. Hristos ne-a dat învăţături noi pe care acum le putem înţelege, le putem aplica în viaţa noastră.

Totuşi, cu părere de rău constat că parcă ne întoarcem înapoi. Muzica creştină devine din ce în ce mai tribală, urechile, nasul, gâtul, sau alte părţi ale trupului se umplu de verigi şi zale, ne vopsim ochii precum faraonii, dansurile de venerare a zeilor sunt din nou adoptate, devenim cultivatori de vii, ca Noe, jucându-ne cu băutura ca şi când n-am şti care sunt urmările ei, afişându-ne goliciunea de bună voie acum, şi parcă sufletele sunt ca trupurile, şi ele, din ce în ce mai goale.

De ce nu ne aruncăm cu faţa la pământ când ne întâlnim unul cu celălalt?, mă întreb şi eu retoric. Poate pe viitor creştinii vor face şi acest lucru ca să-şi arate dragostea unul faţă de altul. Ne vom putea căsători şi între rude, căci avem de partea nostră exemple ale Bibliei, îngăduinţa creştină şi îndemnul de a nu ne încuscri cu lumea. De altfel, unii „creştini” oficiază deja căsătoria între persoane de acelaşi sex.

Ştiu, unii încă îi hulesc pe aceşti aşa zişi creştini, în timp ce alţii nu mai ştiu ce să mai creadă. Până unde merge îngăduinţa creştină?? E trist că oamenii nu mai pot defini creştinismul. Nu-i mai văd limitele. Creştinismul se întinde de la –infinit la +infinit. Unii creştini se aseamănă cu musulmanii, alţii cu păgânii, alţii cu călugării budişti,… . Care sunt adevăraţii creştini?

Hristos ne-a dat învăţături noi, ne-a arătat o conduită nouă, un mod de viaţă nou. Cum a fost Isus? Cum a fost Pavel, Petru, Ioan,…? Oare călcăm pe urmele lui Hristos, sau am deviat urmând învăţăturile începătoare ale lumii? Mergem după Isus, sau urmăm poporul Israel? Stăm în faţa crucii, sau în faţa viţelului de aur?

Ştiu, fiecare suflet caută eliberarea, vrem să fim liberi, să ne bucurăm. Însă mă îngrijorează atâţia tineri „crestini” care îmi vorbesc despre această bucurie, despre libertate, dar care se bat, îşi poartă discotecile în maşini, nu întârzie să jignească, sau se plictisesc la o predică la care ar trebui să plângi.

Poate viteza cu care aleargă creştinii astăzi spre eliberare e prea mare şi mulţi nu mai pot opri la locul unde se capătă eliberarea. Căci locul unde se acpătă eliberarea e un loc al lacrimilor, al smereniei şi al suferinţei.

Lumea evoluează cu viteză ameţitoare şi bisericile sunt preocupate tot mai mult să ţină pasul cu lumea. Şi nu pot să nu întreb atunci: E bun lucrul acesta? Unde ne aflăm? Mai este mult până departe?