Înapoi în Egipt?

Întotdeauna am susţinut că Dumnezeu a privit spre omenire ca spre o fiinţă, ca spre propriul copil, facând paşi alături de acest copil, educându-l şi învăţându-l lucruri noi pe măsura creşterii sale.

Ştim ca şi adulţi, ca părinţi, că nu e bine să ne scobim în nas, sau să stam cu degetul în gură. Însă atunci când un prunc născut de curând îşi pune degeţelul în gură sau şi-l duce la năsuc, nu zbierăm la el zmulgându-i degetul din gură, ci încercăm cu blândeţe să-l corectăm, îngăduindu-i la început unele lucruri, aşteptând să crească pentru a-l învăţa, a-l corecta, iar mai târziu, a-i explica ceea ce nu e bine şi de ce nu e bine.

Consider că Dumnezeu a fost mai îngăduitor la început, cu degetul în nas al omenirii. Şi la ce mă refer când spun asta? Mă refer la: băutură, la căsătoria între rude, la jurământ, la ucidere, la podoabe şi lista mai poate continua. I-au plăcut lui Dumnezeu toate aceste lucruri?! Ştim de exemplu că Biblia ne spune: „Să nu juraţi nicidecum;(…) Felul vostru de vorbire să fie: "Da, da; nu, nu"; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rău.” Totuşi, la început, Avraam, Isaac, Iacov, sau David au folosit jurământul. Erau obiceiuri ale vremurilor vechi. În spiritul acelor vremuri, ei aveau un anumit comportament, un anumit port, sau obiceiuri. Însă “copilul” a crescut. Lumea a evoluat, a ajuns la un alt nivel. Hristos ne-a dat învăţături noi pe care acum le putem înţelege, le putem aplica în viaţa noastră.

Totuşi, cu părere de rău constat că parcă ne întoarcem înapoi. Muzica creştină devine din ce în ce mai tribală, urechile, nasul, gâtul, sau alte părţi ale trupului se umplu de verigi şi zale, ne vopsim ochii precum faraonii, dansurile de venerare a zeilor sunt din nou adoptate, devenim cultivatori de vii, ca Noe, jucându-ne cu băutura ca şi când n-am şti care sunt urmările ei, afişându-ne goliciunea de bună voie acum, şi parcă sufletele sunt ca trupurile, şi ele, din ce în ce mai goale.

De ce nu ne aruncăm cu faţa la pământ când ne întâlnim unul cu celălalt?, mă întreb şi eu retoric. Poate pe viitor creştinii vor face şi acest lucru ca să-şi arate dragostea unul faţă de altul. Ne vom putea căsători şi între rude, căci avem de partea nostră exemple ale Bibliei, îngăduinţa creştină şi îndemnul de a nu ne încuscri cu lumea. De altfel, unii „creştini” oficiază deja căsătoria între persoane de acelaşi sex.

Ştiu, unii încă îi hulesc pe aceşti aşa zişi creştini, în timp ce alţii nu mai ştiu ce să mai creadă. Până unde merge îngăduinţa creştină?? E trist că oamenii nu mai pot defini creştinismul. Nu-i mai văd limitele. Creştinismul se întinde de la –infinit la +infinit. Unii creştini se aseamănă cu musulmanii, alţii cu păgânii, alţii cu călugării budişti,… . Care sunt adevăraţii creştini?

Hristos ne-a dat învăţături noi, ne-a arătat o conduită nouă, un mod de viaţă nou. Cum a fost Isus? Cum a fost Pavel, Petru, Ioan,…? Oare călcăm pe urmele lui Hristos, sau am deviat urmând învăţăturile începătoare ale lumii? Mergem după Isus, sau urmăm poporul Israel? Stăm în faţa crucii, sau în faţa viţelului de aur?

Ştiu, fiecare suflet caută eliberarea, vrem să fim liberi, să ne bucurăm. Însă mă îngrijorează atâţia tineri „crestini” care îmi vorbesc despre această bucurie, despre libertate, dar care se bat, îşi poartă discotecile în maşini, nu întârzie să jignească, sau se plictisesc la o predică la care ar trebui să plângi.

Poate viteza cu care aleargă creştinii astăzi spre eliberare e prea mare şi mulţi nu mai pot opri la locul unde se capătă eliberarea. Căci locul unde se acpătă eliberarea e un loc al lacrimilor, al smereniei şi al suferinţei.

Lumea evoluează cu viteză ameţitoare şi bisericile sunt preocupate tot mai mult să ţină pasul cu lumea. Şi nu pot să nu întreb atunci: E bun lucrul acesta? Unde ne aflăm? Mai este mult până departe?

Cel mai mare dar

Se ajunge în cer prin fapte bune? Nu. Răspunsul acesta îi pune pe cei mai mulţi în încurcătură. Pentru că majoritatea oamenilor nu înţeleg cuvântul lui Dumnezeu. Pilda tânărului bogat din Matei 19:16-26 e cel mai relevant răspuns la o astfel de întrebare. Pentru că „nimic bun nu locuieşte în mine”, aşa cum zice apostolul Pavel, ne este imposibil prin puterile noastre să ajungem în rai. Balanţa se va înclina oricum în favoarea faptelor rele. „Cine poate atunci să fie mântuit?”, am întreba şi noi ca şi ucenicii lui Isus. Doar pentru Dumnezeu acest lucru e cu putinţă. Şi atunci când recunoaştem aceasta şi îi dăm Lui tot acest merit, atunci putem păşii spre mântuire. Meritul e al lui Dumnezeu, care a trimis pe Fiul Său să ne salveze. După ce Isus s-a înălţat la cer, Duhul Sfânt a fost lăsat ca să continue această lucrare. Noi nu putem face binele, însă atunci când ne pocăim şi Îl lăsăm la cârma vieţii noastre pe Isus, El ne va conduce, El ne va schimba vieţile şi El va face binele prin noi. E doar meritul Lui! Asta ar trebui să înţeleagă fiecare. Căci fără El ne-am zbate în zadar.  
        Pentru că suntem păcătoşi, destinul nostru e iadul. Însă Dumnezeu a făurit acest plan de salvare, trimiţând pe Isus să moară El în locul nostru, pentru ca crezând acest lucru şi luându-l personal, să putem fi mântuiţi. EU eram sortit pierzării, însă Isus a venit pe Pământ să moară în locul meu, pentru ca EU să pot fi iertat. Să cred e tot ce trebuie să fac şi să Îl chem zi de zi să îmi conducă viaţa pe drumul spre cer. El e CALEA, ADEVĂRUL ŞI VIAŢA. Primeşte-L azi şi El te va conduce.  
        Probabil că puşi în faţa unei astfel de teme, mulţi zic: eu cred. Şi asta e foarte bine. Însă dacă continui să faci ceea ce vrei tu, asta înseamnă: ori că probabil crezi, însă nu-ţi pasă; ori că de fapt nu crezi. Deci, totuşi e nevoie de fapte?! Da, şi... NU. Dacă ai crezut, nu trebuie să te străduieşti acum să îi arăţi lui Dumnezeu că tu crezi. Să-ţi dau un exemplu: în zilele de vară, când ieşi afară şi iţi întinzi pătura la soare pentru că îţi doreşti să ai o piele mai frumoasă, mai închisă la culoare, o faci pentru a-i demonstra Soarelui că tu crezi că el poate face asta? Sau o faci pentru că tu crezi că el te bronzează. Crezi şi pur şi simplu acţionezi în consecinţă. Dacă îţi doreşti să te bronzezi şi crezi că Soarele face asta, dar nu te pui niciodată la soare (fără să ai vre-un motiv întemeiat), demonstrezi doar contrariul. Că defapt  NU CREZI că Soarele îţi poate da ceea ce tu doreşti. La fel e şi cu credinţa în Isus şi în jertfa Lui de salvare pentru tine. Atunci când crezi, faptele tale de zi cu zi vor arăta asta, fără vre-o strădanie de a demonstra. Nu mai există o altă direcţie, o altă cale, decât recunoştinţa pentru ceea ce a făcut, pentru că te-a salvat de la moarte şi pe tine, şi o permanentă rugăciune de mulţumire şi de chemare a lui Dumnezeu în ajutorul tău, în viaţa ta, în fiecare zi. 
        Şi în urma unei astfel de credinţe, Dumnezeu îţi pune în faţă un „contract”. „Pentru că ai crezut”, zice Domnul, „vreau să închei cu tine un legământ. Un legământ pe care îl vom semna în faţa lumii. Prin care Eu, Domnul, mă oblig, în schimbul păcatelor tale, să îţi ofer viaţa veşnică şi să te fac moştenitor, împreună cu Fiul Meu, al Împărăţiei Cerurilor ”. Aceasta e semnificaţia botezului! E semnătura ta publică pe „contractul” oferit de Dumnezeu în urma credinţei tale. Căci „cine crede şi se botează va fi mântuit”. E unica condiţie! Şi după îndeplinirea ei nu trebuie să mai ai nici un dubiu.

„Tată, Doamne al cerului şi al pământului; Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, fiindcă aşa ai găsit cu cale Tu.” (Luca 10:21)

Avem o datorie

Creştinul TREBUIE să aducă roadă! Un creştin fără roadă nu e creştin. Nu poţi fi creştin şi să nu se vadă asta cu ochiul liber. Cum zicea Richard Wurmbrand: „O gripă care nu se transmite de la tine şi la altul, nu-ţi face griji, nu e o gripă adevărată, e doar o mică răceală”. O pocăinţă reală se transmite şi la altul. “Dacă nu se transmite, nu-ţi face griji, nu e o pocăinţă reală”.

Noi suntem altoiţi în Hristos. Isus a zis: „Eu sunt adevărata viţă.”(Ioan 15:1) Noi suntem mlădiţele ce cresc din El. Nu putem creşte în credinţă fără să avem o legătură permanentă cu El. Din El ne tragem seva. Şi astfel creştem ca şi credincioşi tot mai mult. Iar când mlădiţa a crescut suficient de mult, aduce rod

       Ne numim creştini. Suntem noi ancoraţi, legaţi de Hristos? Denumirea de creştini a fost folosită pentru prima dată în vechiul oraş grecesc Antiohia din Asia (astăzi Antakya în Turcia), termenul provenind de la cristianon, derivat din grecescul cristos, care înseamnă Hristos sau Unsul. Aşadar creştini ar însemna hristoşi sau urmaşi ai lui Hristos. Suntem aşa cum ne numim, adică nişte mici Hristoşi? E atât de simplu să ne analizăm pe noi înşine dacă ne privim în „oglinda credinţei” care ne-a fost lăsată, adică Biblia. Aduci tu roadă, poate privi Dumnezeu cu plăcere la tine, se poate vedea Dragostea, Bunătatea, Blândeţea, Bucuria, Pacea, Îndelunga răbdare, Facerea de bine, Credincioşia, Înfrânarea poftelor în tine? E viaţa ta o mărturie în faţa lumii pentru Dumnezeu, prin care cei din jur să fie schimbaţi? Dacă da, numele tău poate fi cu-adevărat Creştin. Pentru că eşti legat de Hristos, viţa, şi nimeni nu te va dezlipi, nu te va rupe de la El. Stăpânul viei are grijă de tine. El te curăţeşte pentru a aduce şi mai multă roadă. Şi răsplata ta va fi mare.

Dacă nu ai astfel de roade, trebuie să-ţi spun cu tristeţe că nu poţi sta lângă Dumnezeu. „Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi mladiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc, şi ard.”... Pentru mine e trist. Dar textul ăsta e atât de concludent. Nu putem spera la un rai plin de verdeaţă după ce vom muri, şi să ne amăgim că, cine ştie, poate vom ajunge acolo, dacă nu suntem legaţi permanent de Isus. Dacă ne trăim vieţile monoton sau agitat, departe de Biblie, departe de ce ne cere Dumnezeu, trăind după propriile plăceri, idei sau concepţii. Spre cer există o singură cale. Dacă nu eşti pe ea, cu siguranţă nu vei ajunge acolo. Nu iţi petrece timpul nepăsător, în ignoranţă. Biblia iţi descoperă Calea. Trebuie doar să ai dorinţa s-o afli. Fi creştin aşa cum mărturiseşti, nu te amăgi singur. Cândva vei regreta.

"Pianistul" - perspective personale

Astăzi m-am gândit să scriu despre filmul pe care tocmai l-am vizionat. "Pianistul" - un film din 2002, premiat cu 3 premii Oscar, nominalizat la Golden Globes, etc. Un film excepţional, emoţionant, cu un mesaj care marchează. Povestea lui este bazată pe autobiografia pianistului polonez W.Szpilman, care datorită originii sale evreieşti e nevoit să ducă o viaţă de fugar în timpul ocupaţiei naziste din cel de-al doilea război mondial.
Pe cei mai mulţi dintre cei ce au vizionat acest film i-a marcat probabil cruzimea animalică a soldaţilor germani şi drama trăită de actorul principal. E normal să te avânţi în miezul acţiunii, să empatizezi cu personajele, pentru că acesta este scopul vizionării unui film. O parte din mine trăia filmul la intensitate maximă, pe când cealaltă parte, mereu neobosită, scormonea adânc în interior, aducând la suprafaţă întrebări cărora să le caute mai apoi răspunsuri. Mi s-a spus de mai multe ori că trăiesc complicat. Poate. Dar aşa sunt eu, punând întrebări şi căutând răspunsuri în fiecare milisecundă a existenţei mele.
Mă întrebam de ce a existat şi încă mai există atâta ură pentru oamenii aceştia. De ce li s-a întâmplat lor asta şi dacă o meritau. Ştiam că Biblia răspunde la aceste întrebări. Ei sunt numiţi poporul lui Dumnezeu şi tocmai aceasta m-a revoltat, văzând scenele din film, cum stăteau adunaţi la un loc, fumând şi bând, renegându-L uneori pe Dumnezeu, În loc să se roage, să ceară iertarea şi salvarea de la Tatăl lor. Poate îşi merită din plin situaţia în care se află, mi-am răspuns. Ei trebuiau să fie mândria lui Dumnezeu, oamenii să privească la ei şi să Îl laude pe Dumnezeu! Însă ei făceau numele Domnului de ocară. De aceea se aflau acolo, şi în momentul când am văzut pistoalele procurate pe sub ascuns în mâinile lor, mi-am spus că n-au dreptul să ucidă, să se răzbune. Ei trebuiau să îndure pedeapsa, nu să se răzvrătească luându-şi soarta în propriile mâini, ci mai degrabă să-şi plece genunchii.
N-am judecat cu ură, ci doar contemplativ. Căci în secunda următoare m-am gândit că noi, cei ce ne vrem a fi creştini, suntem poporul lui Dumnezeu, înfiaţi dintre neamuri. Suntem cei cu care ar trebui Dumnezeu să se mândrească, cei prin care oamenii să-L vadă pe Dumnezeu şi să-L laude. Iar atunci când ne simţim nedreptăţiţi şi asupriţi, să nu luăm armele în mâini ci să ne plecăm genunchii înaintea Tatălui. El ne va face dreptate.
Uneori greutăţile prin care trecem sunt consecinţe ale faptului că l-am uitat pe Dumnezeu şi ne-am îndepărtat de protecţia Sa. Rezolvarea e întotdeauna Întoarcerea la El. Soluţia e întotdeauna Rugăciunea.
Mai apoi a trebuit să-mi pun o altă întrebare. La recensământul din 2002, 99% din populaţia României s-a declarat creştină, şi poate această întrebare ar trebui să şi-o pună fiecare dintre cei ce se numesc creştini: Sunt eu un motiv de laudă pentru Domnul meu?
Vremurile prin care trece România nu sunt deloc uşoare. Ne plângem de asuprire. Merităm aceasta? Încotro privim? De unde ne va veni ajutorul?...

Creştinismul redus la esenţe - aplicat

În 1941 C.S.Lewis prezenta la Radio Londra, într-o serie de 29 de emisiuni, meditaţiile sale cu privire la enormul teritoriu comun tuturor religiilor creştine. „-Când s-a spus totul despre diviziunile din creştinism, încă rămâne, prin mila lui Dumnezeu, un enorm teritoriu comun", spunea el. Aceste emisiuni au fost apoi publicate în cartea "Creştinismul redus la esenţe" (Mere Christianity), o capodoperă a literaturii creştine moderne. "O strălucită şi profundă prezentare a credinţelor fundamentale ale creştinismului, o carte care produce o delectare pentru intelect şi o tonică înaripare a credinţei." După primele capitole citite am îndrăznit să spun că e o carte genială. A fost o exaltare pentru mintea mea şi recomand oricui acestă carte indiferent de religie şi cu atât mai mult celor ce nu înţeleg prea bine creştinismul. Totuşi nu despre această carte vreau să scriu astăzi. Gândul care m-a adus din nou în faţa foilor de scris n-a avut nici o legătură cu lecturarea acestei cărţi, ci s-a născut pe scaunul unei biserici aparţinătoare cultului Creştin după Evanghelie, în dimineaţa zilei de Duminică 21 Noiembrie 2010. Am fost acolo, prezent la slujba sau programul de dimineaţă. N-am fost pentru prima dată acolo ci de mai multe ori şi tot de mai multe ori am fost prezent în biserici penticostale sau baptiste. Deşi gândul unităţii cu vise de unire a apărut de mult în mintea mea, abia atunci m-am afundat mai mult în înţelegerea unei stări de fapt, ce pare să zacă în praful ignoranţei, mândriei.
E praful care ne face să nu ne vedem unii pe alţii, să nu observăm că slujbele noastre în biserici sunt aceleaşi, că avem aceeaşi credinţă, că laudele înălţate Domnului în cântări sunt la fel, că ne numim fraţi, dar totuşi nu dorim să locuim împreună. Mă refer în principal la aceste 3 religii amintite.
E bine să mă pocăiesc. Dar oare unde să mă duc? Oare cât de bun trebuie să fiu pentru a fi pe plac Domnului? Atât de bun încât să iau Masa Domnului o dată pe lună, sau în fiecare săptămână?! Atât de bun încât să mă rog împreună cu toţi fraţii, sau să-mi aştept rândul pentru a mă ruga?! Atât de bun încât să cânt pe aceeaşi linie melodică "Doamne mare te slăvesc", sau "Domne Tu eşti minunat"?! Mă puteţi ajuta să inţeleg?
M-am gândit mereu la unirea acestor 3 culte creştine sub un singur nume, cu multă dragoste, sinceritate şi speranţă. Mi-ar fi egal să mă numesc baptist, penticostal, evanghelic sau, de ce nu, să purtăm toţi un nume nou. Întotdeauna m-a tulburat adânc nedumerirea celor din jur cu privire la aceste religii. Şi asta pentru că această nedumerire are şi consecinţe. În mintea multora această nedumerire provoacă un lanţ de întrebări care îi descumpăneşte. Atunci când te afli la cumpărături în faţa a trei perechi de pantofi aproape identici, te hotărăşti greu care să-i cumperi. Uneori mintea ta se agită atât de mult să găsească un răspuns la întrebările: Care e mai bun? care arată mai bine? care sunt avantajele şi dezavantajele? de ce anume să ţin cont mai mult?, încât parcă oboseşte în câteva secunde şi adeseori rezultatul e amânarea unei decizii. "Plec şi o să mă mai gândesc eu".
M-am gândit mult la o astfel de unitate însă în ultima vreme am început să mă simt ca un adolescent care mai crede în moş crăciun. Parcă îmi era teamă să spun ceva despre aceasta ca să nu fiu privit ca un infantil. Sunt lucruri "prea serioase" ca să le privesc cu atâta naivitate, ca să mai încapă o dorinţă sinceră, să mai existe loc de dragoste,...
A trecut o lună şi jumătate de cand s-a aprins în mintea mea îndemnul: Haideţi să reducem creştinismul la esenţe. Şi astăzi am aflat că există oameni care luptă pe acelaşi front cu mine. Există oameni care fac din această "naivitate" o forţă în slujba binelui. Am aflat că în Mediaş nu doar că există loc pentru dragoste, ci Dragostea este mai presus de orice şi prin ea depăşesc orice bariere.
Am citit această ştire bucurându-mă ca un copil naiv ce primeşte darurile sub bradul de Crăciun. Baptiştii, penticostalii şi creştinii după Evanghelie din Mediaş au arătat tuturor că această unitate nu e doar un vis, ci că poate fi înfăptuită. Chiar dacă a fost doar un pas, mai mic sau mai mare, cred că se vor mai face paşi în continuare pe această cărare plină de bucuria deplină a celor ce se numesc fraţi şi vor să locuiască împreună.
Aş vrea să am parte de această bucurie şi aici, în oraşul meu şi în fiecare loc din ţara aceasta. Şi de aceea o să închei cu mesajul acesta: Haideţi să reducem creştinismul la esenţe. Nu în modul în care C.S.Lewis a făcut-o, ci într-un mod practic, lăsând esenţa lui să ne unească. "Un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez"!

Capcana religiei

În fiecare dintre noi, undeva în adâncuri, există nevoia de Dumnezeu. Doar că nu întotdeauna această nevoie e identificată corect și de cele mai multe ori această nevoie e 'satisfacută' incorect. Dar ea e o necesitate de prim rang. La fel ca aerul, apa sau mâncarea, nesatisfacerea acestei necesitați duce la moarte. Și nu vorbesc doar de moarte spirituală, ci și de moarte fizică. Oamenii simt moartea în ei înșiși, simt cum se sting, cum lumina din ei pălește și atunci doresc febril să se hrănească. O hrană care să pătrundă în miezul ființei fiecăruia. De o asemenea hrană e nevoie. Mulți însă aleg să-și potolească această foame la fast-food-uri: pseudo-bucuria distracțiilor, petrecerilor, bețiilor... Sentimente ce într-o clipă se sting și te lasă din nou gol.
Există însă și aceia care au identificat corect această nevoie. Știu că doar Dumnezeu poate umple acel gol. Acum rămâne doar să iși "procure" hrana necesară. Apare însă o nouă problemă, o nouă greutate: din care loc să o "procure". Vor urmări prețul, să fie cât mai ieftină, sau calitatea, să fie cât mai bună? Sunt atât de multe oferte încât omul e descumpănit. Uneori cântăresc atât de mult opțiunile încât "ora închiderii" îi găsește tot nehotărâți. Dezamăgirea e atât de mare în unele cazuri încât mulți renunță.
Sunt însă mulți care sunt sinceri la început. Ei vor doar hrană. Hrana aceea pură care să le sature odată pentru totdeauna sufletul chinuit. Îl vor pe Dumnezeu. Și de multe ori, în foamea lor profundă, acceptă prima "ofertă" care li se face, deși nu întotdeauna e cea mai bună. Totuși, putem vorbi de "oferte" bune și "oferte" rele? Eu cred că da. Așa cum produsele se falsifică, la fel unii prezintă un hristos fals, sau un dumnezeu pe care nu-l poți găsi în Biblie.
Există UN SINGUR DUMNEZEU ADEVĂRAT ! Dar mulți ajung să fie înșelați pentru că, deși știu cum se numește Ceea ce caută ei, nu știu exact cum arată. Și atunci ținta lui inițială se schimbă. Acum ei nu mai caută Acea Hrană, ci caută "magazinul" care li se pare lor cel mai frumos. Și ca să las într-un final la o parte ghilimelele și paralelele vă spun că oamenii ajung să rătăcească pentru că, necunoscând prea multe despre Dumnezeu, fac alegerile privind spre religii. Și ce religie le place lor mai mult, în acea direcție vor merge, aceea va fi calea lor. E greșit un astfel de lucru? De cele mai multe ori, da! Pentru că în loc să-L cauți pe Dumnezeu, să te potrivești înfățișării Lui, ajungi să cauți oameni, să te potrivești înfățișării și obiceiurilor lor și aceasta poate fi o capcană letală. Și pentru că ai ales religia de fapt și nu pe Dumnezeu, ajungi să urmezi orbește religia chiar dacă ar fi ca ea să te ducă pe cărări greșite din pricina unor lideri care s-au depărtat de Dumnezeu.
De ce nu e neaparat ceva rău să alegi o religie?! Pentru că există și oameni sinceri, oameni cu un caracter puternic, oameni cu care Domnul are un plan, oameni care îl doresc din toată inima pe El și vor să aibă părtășie și cu alții. Se întâmplă uneori ca unii dintre aceștia să aleagă greșit , o religie, din dorința de a merge la biserică. Însă pentru că ținta unor astfel de oameni nu se va schimba niciodată, ei nu vor fi lăsați singuri de Domnul în mijlocul oricărei religii s-ar afla. Pentru că ei nu urmează în inima lor religia, ci pe Dumnezeu. Nu studiază doctrine și legi omenești, ci Cuvântul lui Dumnezeu. Și Dumnezeu îi va scoate nevătămați din mijlocul lupilor și-i va pune în turma Lui.
Dacă îți dorești Adevărata Hrană, chiar dacă se întâmplă uneori să nimerești într-un "magazin" greșit, vei ieși de acolo pentru că vei afla că ceea ce ei îți prezintă e ceva fals. Vei cunoaște Adevărul și Adevărul te va face liber. Puteți scăpa de capcana religiilor căutându-L pe Dumnezeu acolo unde El ni se descoperă: în Sfânta Scriptură, Cuvântul Viu, dătător de Viață. Nu urmați o religie! Urmați-L pe Dumnezeu! Religia pe care o ai, deși acum poate fi bună, cu timpul se poate schimba și fără să-ți dai seama, să te îndepărteze tot mai mult de Dumnezeu. Dumnezeu însă nu se schimbă niciodată. Dacă Îl cunoști pe El, Îl vei urma doar pe El.
Religia poate fi o capcană periculoasă care să te ducă la moarte. Mulți dintre creștini ajung uneori mai atașați de religie decât de Dumnezeu, căutând să se potrivească tot mai mult religiei. Dumnezeu nu vrea oameni religioși ! El vrea oameni credincioși Lui, închinători adevărați în Duh și-n Adevăr, oameni liberi !
Dacă simți această foame, această nevoie de Dumnezeu, începe să te hrănești singur din Scriptură. Cunoaște-L pe Domnul și lasă-te cunoscut de El. Lasă-L pe El să te învețe. Nu te lăsa păcălit de cei ce vor să te înșele spunându-ți că singur nu poți înțelege Scriptura. Vei înțelege! Și ști de ce? Pentru că nu ești singur !

Gingăşie, inocenţă, bucurie - HALLOWEN...

Mă gândeam la un titlu pentru acest articol. Şi fiindcă atunci când am început să scriu îi aveam în minte pe cei mici, mi s-a parut titlul cel mai potrivit. Nu vi se pare? De câţiva anişori, sărbătoarea de origine celtă cu rădăcinile ancorate încă puternic în păgânism s-a instalat frumos şi pe plaiurile noastre mioritice. Nu ştiu cine i-a făcut invitaţia sau cine i-a acordat cetăţenia, însă cred că acest lucru contează cel mai puţin. Ştiam că a început să se sărbătorescă şi în România, nu am fost niciodată de acord cu ea, însă nu m-a preocupat prea mult acest gând. La urma urmei ce-aş fi putut face eu? Parcă era totuşi un val destul de departe de mine.
Era. De câteva zile oriunde merg aud rostit cuvântul acesta: Hallowen. Televiziunea, internetul îl cântă în aceeaşi notă înaltă, deşi, cred eu că i s-ar potrivi mai bine una gravă. Şi totuşi, de ce? Care ar fi problema atât de gravă? Până la urmă tinerii se distrează, patronii de localuri sau castelele din România fac un profit bun şi toată lumea e încântată...
Am început să mă gândesc însă la cei mici. Şi cred că aici începe problema cea gravă. Grădiniţele trâmbiţează Carnavalul, ca un substituent de moment pentru adevăratul Hallowen cu măştile îngrozitoare, cu petele de sânge, cu morţii, vrăjitoarele şi tot arsenalul lui.
"- E o zi în plus de sărbătoare şi bucurie pentru cei mici", mi-au spus doamnele educatoare.
Şi par a avea dreptate, atât timp cât nu se integrează total în sărbătoarea horror. Ce va fi însă mai târziu? Noi "am primit" sărbătoarea aceasta cu scepticism şi reţinere. Ei vor creşte cu ea. Va fi sărbătoarea lor, sărbătorită dintotdeauna, şi devenind adolescenţi, nu vor mai vrea păcăleala, costumaşul de fluturaş, ci sânge, vrăjitoare, monştrii. Vor dori adevăratul Hallowen. Vor dori să-l sărbătorească aşa cum o fac tinerii din America, tot mai mulţi dintre aceşti tineri căutând în noaptea de Hallowen spirite, umblând prin cimitire, sau căutând să facă ceva cât mai bizar pentru a sărbători cum se cuvine Hallowen-ul.
Ce le vor răspunde părinţii acestor copii, mai târziu, când copiii vor dori să afle ce anume sărbătoresc, de ce se costumează aşa? Le vor spune ceea ce au învaţat şi ei din această sărbătoare a păgânilor, că se îmbracă aşa pentru a alunga spiritele rele? Cu siguranţă. Dar oare noi, ca şi creştini, nu ar trebui să ştim că spiritele rele sunt biruite prin post şi rugăciune?! Nu aceasta ar trebui să fie învăţătura pe care să le-o dăm copiilor noştri de mici?
Mă gândesc cu groază la generaţiile ce vor urma, generaţii pe care le încredinţăm monştrilor în loc să fie încredinţate lui Dumnezeu. Cine sau ce e Dumnezeu pentru aceşti copii? Probabil un erou, un robot sau un monstru care alungă spiritele rele? Vă las pe voi să meditaţi mai mult. Răul la scară mare e deja înfaptuit. Nu ştiu dacă această sărbătoare mai poate fi respinsă. Probabil că nu. Însă sper ca măcar unii dintre voi, părinţi, educatori, învăţători, profesori, cei ce creşteţi aceşti copii, să faceţi o diferenţă. Aveţi curajul să vă împotriviţi.
Dumnezeu să vă dea putere şi înţelepciune.